Un model agricol economic care ar putea învinge orice prejudecată
Nu odată s-au pus întrebările „Ce dimensiuni ar trebui să aibă o fermă?” sau „Se poate trăi dintr-o fermă de 10 ha, dar din una de 1 ha?”. Răspunsurile au fost oferite de specialişti nu atât pornind de la baze ştiinţifice, cât mai ales de la interesul lor, căci puţini dispun de o expertiză a miilor, poate chiar milioanelor de factori care pot influenţa viaţa economică şi socială a unei ferme, mai ales dacă ea e mică.
Dar ce înţelegem printr-o „fermă”? Conform DEX, o fermă este „o gospodărie agricolă particulară sau de stat, alcătuită dintr-un teren relativ întins şi din amenajările, construcţiile, utilajele etc. necesare exploatării terenului respectiv”.
De la început precizăm că însuşi „lexiconul” oferă o definiţie relativă fermei, cum ar fi „suprafaţă de întindere relativ mare”, „amenajări şi construcţii necesare” etc. Ori, în viziunea modernă ferma se ocupă nu numai cu exploatarea terenului, ci şi cu gospodărirea lui şi a resurselor sale în scopul perpetuării durabile a acestora.
În acest material ne vom preocupa de o fermă model gospodăresc şi cu caracter integrat (Fig. 1). Încă din secolele XVI, XVII, XVIII s-au conturat în zonele stabile din vestul Europei elemente de habitat rural denumite „gospodării ţărăneşti”. Mai târziu s-au dezvoltat şi în România. Ele nu reprezintă deloc un spaţiu mai mult sau mai puţin sofisticat, în care familia să locuiască la ţară, aşa cum în mod comercial sugerează unii autori.
Gospodăria ţărănească reprezintă cu mult mai mult. Ea denumeşte spaţiul administrativ şi „spiritual” în care familia română, restrânsă sau extinsă, trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea materială şi spirituală (Gaşler, 2011). Principalele însuşiri ale gospodăriei sunt, deci:
– spaţiul administrativ, care defineşte şi caracteristicile materiale;
– spaţiul spiritual, care defineşte caractere legate de moştenire, religie, tradiţie, spiritualitate, obiceiuri şi care includ şi elemente de cultură tradiţională acumulate în timp.
Fig. 1. Modele de gospodării ţărăneşti de la începutul secolului trecut
Gospodăria românească a fost factorul de bază al stabilităţii naţionale a României, garanţia durabilităţii ei istorice.
Rezultă că gospodăria ţărănească nu este deloc o piesă de muzeu care să decoreze, după dispariţia familiei, numeroasele muzee ale satului. Ea este o entitate de grup, familial sau uneori multifamilial unde se crează, prin lucrarea pământului şi creşterea animalelor, acele bunuri şi servicii necesare familiei şi foarte adesea necesare şi unei anumite pieţe locale. În afara bunurilor alimentare, care pot fi frecvent asemănătoare pentru că alimentaţia românească se bazează pe maximum 10-15 produse, bunurile tradiţionale şi spirituale oferă o extrem de mare diversitate de la o zonă la alta şi uneori pe zone foarte mici. Inclusiv modelul arhitectural al reşedinţei gospodăreşti diferă mult, foarte mult de la o zonă la alta (Fig. 1).
O caracteristică importantă a familiei române şi nu numai este dată de activitatea integrată, îndeosebi a producţiei de alimente. De secole găsim la români, concomitent, lucrarea pământului (producţia cosmică bazată pe energie solară, apă şi îngrăşarea din reciclări şi atmosferă), cu creşterea animalelor şi cu conservarea produselor alimentare în spaţii bine delimitate în acest scop.
Gospodăriile mai „înstărite” şi gospodarii mai harnici produc importante cantităţi de alimente pentru piaţă (ouă, lapte, unt, smântână, brânză, păsări, cereale etc.). Vânzarea se face în pieţele libere sau direct la consumatori (procedeu foarte răspândit înainte de al II-lea Război Mondial).
Odată cu apariţia meşteşugurilor şi a gospodăriilor meşteşugăreşti şi negustoreşti începe specializarea chiar în zona rurală şi activitatea economică integrată se reduce la gospodăriile ţărăneşti cu activităţi exclusiv agricole. Meşteşugarii şi negustorii se aliniază, deja, burgheziei în formare.
Zona spirituală a gospodăriilor ţărăneşti, spre deosebire de zilele de azi, au constituit suportul naţional, transmis din generaţie în generaţie. În vatra gospodăriei s-au zămislit copii, tot acolo au fost educaţi într-un mod ezoteric, în care credinţa în Dumnezeu şi ţară apare unitar, dar în egală măsură şi specific fiecărei familii. Fiecare familie dispunea de un secret spiritual al său, o mică părticică din spiritul naţional românesc.
Aceste familii foarte succint descrise, vlăguite până la epuizare în perioada comunistă, au constituit nucleul apariţiei micii ferme integrate, cerute azi de UE.
Se consideră, fără vreo demonstraţie ştiinţifică, că o fermă, oricât de mică ar fi, este superioară unei gospodării ţărăneşti integrate. Se consideră că ferma are în conţinutul ei mult mai multă valoare comercială sau numai valoare comercială şi foarte puţină sau deloc valoare spirituală. Aceasta din urmă se situează undeva în afara fermei, la nivel comunitar, şi numai dacă fermierul îşi propune să renunţe la munca grea a câmpului şi a grajdului îşi poate face timp să meargă şi la Biserică, la teatru, cinema sau concert.
Ferma este de sorginte americană şi în afară de performanţa economică nu cunoaşte alte valori. America obligă la competiţie maximă, nefiind interesată de dezvoltarea multidisciplinară a cetăţenilor ei. Acolo toată lumea aleargă exclusiv după bani, indiferent de forma sau modalitatea în care o fac. Rezultatul devine o acumulare rapidă de capital, construirea unui sediu în mijlocul fermei. Capitalul este folosit exclusiv pentru investiţii şi reinvestiţii, cumpărare de pământ şi utilaje, ca şi facilităţi pentru procesarea recoltei. Lipseşte integrarea, ca şi tehnologiile adiacente. Cei specializaţi în producţia de cereale produc cereale, chiar dacă practică monocultura de 4-8 ani. Scopul activităţii economice nu constă atât în nivelul recoltei, cât mai ales în nivelul profitului, adică în acea diferenţă mirifică între venituri şi costuri.
Fig. 2. Casa unui fermier american din California
în mijlocul proprietăţii sale de 850 ha
Investiţii în cultură, tradiţii, educaţie alta decât tehnologiile agricole nu se prea cunosc. Copiii sunt obligaţi să muncească de tineri pentru a se întreţine, iar fetele adeseori sunt obligate să se prostitueze pentru a-şi face bani de discotecă sau de şcoală. Toate investiţiile sociale sunt efectuate de comunitate în limita bugetelor care provin din impozite.
DE CE ESTE ÎNLOCUIT ŢĂRANUL ROMÂN CU UN FERMIER ROMÂN?!
Majoritatea ţărilor europene şi-a menţinut noţiunea de „ţăran”, care se defineşte astfel: „Persoană care locuieşte în mediul rural, având ca ocupaţie principală agricultura şi creşterea animalelor, persoană care face parte din ţărănime, sătean” (DEX online). Atrag atenţia că autorii DEX-ului fac şi aici o greşeală, „creşterea animalelor” aparţinând meseriei de agricultor (DEX online).
Dacă analizăm atent cuvântul „Ţăran” constatăm că vine de la „Ţară”, cuvânt căruia i s-a adăugat un „n” la sfârşit. Putem spune că „ţăranul” este un reprezentant al ţării care se ocupă şi cu agricultura, dar nu numai.
În nicio limbă europeană „ţăranul” nu este legat de ţară ca în limba română. În marele spaţiu german el este „Bauer”, în cel francez „paysan”, în cel englez „peasant” sau „countryman”, acest ultim cuvânt apropiindu-l de sensurile cuvântului în limba română (om al ţării sau om de la ţară).
Deplasările umane masive din epoca comunistă către oraşe, generată de epoca nefericită a industrializării forţate, a dezrădăcinat mulţi ţărani tineri care, localizaţi în habitate urbane şi sub influenţa conflictelor cu localnicii mai vechi stabiliţi acolo, au început să se simtă ruşinaţi de termenul de „ţăran” care li se atribuia. În felul acesta, pe nedrept, cuvântul „ţăran” devine vorbă de ocară, adică un om inferior, venit „de la ţară”. Întrebaţi recent ce înseamnă „ţăran” orăşenii absolut needucaţi dau răspunsuri de tipul „un individ care mănâncă seminţe de floarea-soarelui şi le scuipă pe stradă” (Radio România Actualităţi, Florin Ionescu).
Degradarea perfidă a noţiunii de „ţăran” acondus la ideea înlocuirii lui cu termenul „fermier”, deşi diferenţa dintre cei doi este enormă. Fenomenul a fost ajutat de necunoaştere, de lipsa educaţiei, de ignoranţă, mai ales privind rolul pe care ţărănimea română l-a jucat în permanenţă în integrarea neamului şi în păstrarea identităţii naţionale, dar şi a dezinteresului politico-administrativ în nominalizarea oficială a meseriei de „ţăran”.
În zilele noastre, zona rurală a pierdut peste 80% din ţăranii ei, acei ţărani deştepţi care înfăptuiau siguranţa naţională şi produceau roadele necesare alimentaţiei orăşeneşti. Etapa de tranziţie spre o formă ciudată de capitalism a continuat distrugerea ţărănimii, care s-a exilat în ţările din estul şi sudul continentului în căutarea unor venituri mai bune.
S-au format în România, cu ajutorul investiţiilor străine, şi ferme mari, unele de tipul unor întreprinderi gigant care deţin între 10000 şi 60000 ha, iar acestea ca anexă a unor întreprinderi industriale. S-a alcătuit, de fapt, o formă rapace de exploatare a solului şi resurselor, la fel ca şi pe vremea comunismului. Cultura agricolă, exactitatea ştiinţifică a tehnologiilor şi managementului s-au diminuat dramatic, urmărindu-se profitul imediat şi nicidecum investiţia în resurse şi în durabilitate, deşi aceasta din urmă a fost promovată ca politică de bază pentru viitorul planetei.
În ultimul timp, urmare şi a unor resurse financiare venite pe nişe, fermele, mai ales cele mici, s-au diversificat şi specializat, fără ca prin aceasta să crească efectul economic. Economic, cele mai sănătoase rămân fermele integrate (Fig. 3).
Fig. 3. Model de fermă integrată la suprafaţa de 30 ha în Germania
Fermele integrate bazate pe consolidarea proprietăţii au ocazia de a iniţia şi lucra întregul flux tehnologic de la culturile de câmp (energia cosmică) la creşterea animalelor şi procesarea acestora în alimente pe bază de ouă, lapte şi carne. Avantajul constă în valorificarea integrală a resurselor în interiorul fermei,dar şi în investiţii privind reciclarea reziduurilor de fermă, în îngrăşăminte organice şi energie, astfel încât sunt satisfăcute cerinţele economice, dar şi cele ecologice şi de habitat. Dacă în România nimeni nu investeşte în resursele de bază ale agriculturii atâta vreme cât pământul aparţine altuia (este arendat), în ţările din vest investiţiile în dezvoltarea şi conservarea resurselor depăşesc uneori 50% din profitul realizat. De aceea la noi există eroziune, arderea humusului, degradarea biologică a solului, regim nedirijat şi necontrolat al apelor, deşertificare, salinizare etc., în timp ce la ei totul este reglementat în limitele bunelor practici şi a respectului pentru mediul de azi şi viitorul de mâine.
În materialul următor vom vorbi despre specializarea fermelor şi revenirea la gospodăriile tradiţionale în zonele agroturistice importante.
