Categorii de terenuri după cerinţele de fertilizare

Prof. dr. Rusu Teodor, USAMV Cluj-Napoca, E-mail: trusu@usamvcluj.ro

Fertilizarea reprezintă acţiunea de aplicare a îngrăşămintelor în vederea sporirii fertilităţii solului sau a unui substrat de cultură şi creşterii producţiei vegetale.

Îngrăşămintele sunt amestecuri de substanţe simple şi/sau compuse, de natură organică sau minerală, care se aplică sub formă lichidă, semifluidă sau solidă în sol, la suprafaţă, sau foliar în scopul sporirii fertilităţii solului şi a producţiei vegetale. Din punct de vedere al originii, îngrăşămintele sunt chimice (cu azot, fosfor, potasiu, microelemente etc.), respectiv produse industriale anorganice (minerale) şi organice (exemplu ureea şi derivaţii ei), organice naturale (care provin din sectorul zootehnic), organice vegetale (care provin de la plante verzi: lupin, măzăriche, sulfina etc. şi plante uscate), bacteriene (nitragin, azotobacterin, fosfobacterin etc.).

Principiul restituirii elementelor nutritive extrase din sol odată cu recolta are la bază consumul plantelor de cultură, în perioada lor de vegetaţie, ioni nutritivi necesari vieţii lor şi în ultimă instanţă, formării recoltei (tabelul 1, după Cod de bune practici agricole, 2005, ICPA).

Tabelul 1.

Consumurile (exporturile) medii de elemente nutritive din sol pentru formarea recoltelor

* în cea mai mare parte provine din simbioza cu microorganismele fixatoare de azot

Principiul restituirii solului a elementelor nutritive în care a fost sărăcit urmăreşte tocmai menţinerea stării de fertilitate la un nivel ridicat, capabil să asigure permanent producţii vegetale îndestulătoare. Pentru ca o cultură să producă la un nivel cantitativ şi calitativ corespunzător potenţialului ei, în condiţii favorabile de mediu, trebuie să aibă la dispoziţie, pe toată perioada de vegetaţie, o serie de nutrienţi minerali (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, fier, mangan, cupru, zinc, bor, molibden şi clor), în cantităţi şi proporţii adecvate.

Metodele agrotehnice şi agrochimice de dirijare şi reglare a fertilităţii biochimice din sol sunt extrem de complexe, efectul acestora se observă doar pe timp mediu şi lung şi din acest motiv aceste metode sunt uneori neglijate în practica agricolă, atunci când se urmăreşte producţia din anul curent şi nu se ia în considerare şi o altă caracteristică a tehnologiei aplicate şi anume conservarea în timp a fertilităţii solului. Deşi aceste metode se intercondiţionează iar efectele lor sunt în interdependenţă, în scop practic se poate menţiona că, reglarea fertilităţii biochimice depinde de următoarele:

• asigurarea materialului energetic – hrana – îngrăşămintele,
• rotaţia culturilor, a sistemului de lucrare a solului, aplicarea amendamentelor,
• reglarea regimului de umiditate, a porozităţii şi temperaturii solului,
• tratarea seminţelor cu preparate care conţin bacterii simbiotice şi stimularea procesului simbiotic,

• combaterea eroziunii solului,

• combaterea organismelor dăunătoare.

Dacă îngrăşămintele nu sunt folosite corespunzător, ţinând cont de însuşirile solului, gradul lui de aprovizionare cu elemente nutritive, necesarul de nutrienţi al plantelor şi recoltele prognozate, pot deveni surse importante de poluare a mediului înconjurător şi în special a subsolului şi mediului acvatic. Din acest motiv în producţie la stabilirea sistemului de fertilizare fermierii îşi pun adesea întrebări de genul :

• ce fel de fertilizanţi trebuie aplicaţi în sol şi/sau la o anumită cultură?
• care sunt cantităţile adecvate din aceşti fertilizanţi?
• ce tip de îngrăşăminte este indicat a fi utilizat ţinând cont de condiţiile de sol, de climă şi particularităţile culturii?
• care sunt epocile cele mai potrivite pentru aplicare?
• care sunt tehnicile de aplicare pentru a obţine o eficacitate mărită în asigurarea culturii cu nutrienţii necesari?.

Principiile generale ale unei fertilizări raţionale pot fi considerate următoarele:

• fertilizarea trebuie efectuată în regim controlat, în aşa fel încât să se asigure, pe cât posibil, utilizarea optimă de către plantele cultivate a nutrienţilor deja existenţi în sol şi a celor proveniţi din îngrăşămintele minerale şi organice aplicate şi să fie în acord cu necesităţile şi exigenţele impuse pentru protecţia calităţii apei, solului şi subsolului;
• evaluarea necesarului de nutrienţi se face în funcţie de oferta de nutrienţi a solului, de condiţiile climatice locale precum şi de cantitatea şi calitatea producţiei prognozate;
• fertilizarea trebuie integrată într-o agricultură de înaltă tehnică, care conservă şi ameliorează fertilitatea solului şi potenţialul său productiv şi este capabilă să asigure sustenabilitatea sistemelor de cultură şi să protejeze calitatea mediului ambiental;
• conservarea şi ameliorarea fertilităţii unui sol şi crearea unor condiţii adecvate de nutriţie minerală se realizează mai bine în cadrul asolamentului, printr-o fertilizare raţională, într-un sistem de rotaţie a culturilor;

• fertilizarea este necesar să se realizeze prin întocmirea unui plan de fertilizare la nivelul fiecărei exploataţii agricole, care trebuie să ia în primul rând în considerare folosirea tuturor produselor şi subproduselor cu valoare fertilizantă de natură organică existente în fermă cum sunt: gunoiul de grajd, tulbureala, nămol de porcine, subproduse vegetale etc., şi apoi, în completare, fertilizanţi procuraţi din exterior, respectiv îngrăşăminte chimice, îngrăşăminte organice sau îngrăşăminte organominerale;

• fertilizarea şi a momentul efectuării acesteia trebuie adaptată la tipul culturii agricole şi la însuşirile solului;
• recomandările de fertilizare trebuie făcute pe baza unor analize de probe reprezentative de sol şi material vegetal, în corelaţie cu habitatul şi necesităţile nutritive ale culturii, ţinând, de asemenea, cont de însuşirile fizice şi chimice ale îngrăşămintelor, de comportamentul lor în sol, de condiţiile climatice şi de alţi factori.

Conţinutul de elemente nutritive care se găseşte în sol pe adâncimea de explorare a rădăcinilor plantelor cultivate este în relaţie cu macro- şi microclimatul terenului, cu tipul de sol, însuşirile acestuia şi modul de gestionare anterioară. Cerinţele faţă de fertilizare şi particularităţile acesteia împart terenurile în mai multe categorii menţionate în tabelul 2 (după Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1987, ICPA).

Tabelul 2.

Categorii de terenuri după cerinţele de fertilizare

Criterii de diagnosticare a nevoii de fertilizare

Sistemul de fertilizare stabilit la nivelul fermei, pentru un anumit asolament, trebuie să rezolve în general următoarele aspecte:

• reînoirea rezervei de elemente nutritive uşor accesibile plantelor într-un raport de echilibru corespunzător cu particularităţile solului, cerinţele culturilor şi recoltele planificate (rezultate ca economice),
• aprovizionarea microflorei solului cu materie organică,
• corectarea reacţiei solurilor în raport cu cerinţele plantelor din asolament.

La alcătuirea sistemului de fertilizare trebuie astfel să se ţină seama de o serie de factori locali, printre care:

• însuşirile fizice, chimice şi biologice ale parcelei,
• caracteristicile nutriţiei plantelor din asolament,
• condiţiile climatice şi favorabilitatea de cultură pentru fiecare plantă,
• particularităţile tehnologice ale fiecărei culturi,
• compoziţia şi caracteristicile agrochimice ale îngrăşămintelor folosite,
• măsurile organizatorice şi economice legate de utilizarea, păstrarea şi aplicarea îngrăşămintelor.

Criterii de diagnosticare a nevoii de îngrăşare a sistemului sol-plantă pot fi considerate următoarele:

Analiza agrochimică a solului pentru determinarea însuşirilor chimice, fizico-chimice şi biologice ale solului (pH-ul, conţinutul de humus, conţinutul de macro- şi miocroelemente, parametri ai capacităţii de schimb cationic etc.). Având aceste informaţii se poate aprecia cantitativ disponibilitatea, elementelor esenţiale în nutriţia plantelor, pentru schimb, aprovizionare şi absorbţie a plantelor. Analiza agrochimică a solului se realizează prin operaţia de cartare agrochimică efectuate de laboratoare specializate (Oficiul pentru Studii Pedologice şi Agrochimice – OSPA). Analiza agrochimică a solului, ciclic, la anumite perioade de timp bine determinate, cu stabilirea măsurilor de fertilizare şi amendare, constituie baza ştiinţifică pentru obţinerea recoltelor eficiente economic, în condiţii de conservare a solului şi asigurarea durabilităţii fertilităţii acestuia. Aceasta analiză se finalizează prin întocmirea unor cartograme pentru terenul în cauză, cu menţionarea valorilor: pH-lui, V% (gradul de saturaţie în baze), H% (conţinutul de humus), IN (indicele azot), P mobil, K mobil, Mg schimbabil, Mn activ, urgenţe de amendare şi fertilizare, doze etc.

Aprecierea conţinutului de azot al solului respectiv, gradul de asigurare cu azot se face pe baza unui indice sintetic denumit indice de azot (IN). Introducerea lui este motivată de faptul că aportul de azot din sol ca şi efectul relativ al îngrăşămintelor cu azot la principalele culturi corelează pozitiv cu conţinutul de humus şi saturaţia cu baze în stratul arat al solurilor.

Indicele de azot se determină astfel:

H x V_Ah

IN =

100

unde:   IN – indice de azot

H – conţinutul de humus, în %

V_Ah– gradul de saturaţie, în %, calculat cu aciditatea hidrolitică.

Necesitatea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive se stabileşte pe baza analizei agrochimice a solului şi stabilirea elementelor care sunt în carenţă. Clasele de conţinut se apreciază conform tabelului 3 (după Cod de bune practici agricole, 2005, ICPA).

Tabelul 3.

Interpretarea datelor agrochimice privind asigurarea solului cu forme mobile de azot, fosfor şi potasiu

Simptoamele de carenţă ale plantelor. Plantele arată prin culoarea frunzelor, tulpinilor sau prin modul de creştere, dacă solul este deficitar şi cât de puternică este carenţa în unul sau mai multe elemente nutritive. În general semnele exterioare vizibile după care se apreciază stările de carenţă sau exces a unor elemente nutritive din sol sunt:

• clorozarea frunzelor: faţă de o culoare normală de verde pot apare culori ca: verde-gălbui, verde-albăstrui, marmorarea limbului, necroze pe marginile limbului, decolorarea între nervuri etc.,
• poziţia frunzelor cu simptoame, raportul dintre rădăcini şi partea aeriană, poziţia frunzelor faţă de axul vertical.

Sintetic, semnele exterioare ale plantelor legat de compoziţia agrochimică a solului se pot aprecia conform tabelului 4 (I. Avarvarei şi colab., 1997).

Diagnoza foliară a plantelor de cultură. Între compoziţia chimică a plantelor şi nivelul de fertilitate al solului există o legătură directă fapt ce face posibil aprecieri asupra sistemului de fertilizare a culturilor şi în special depistarea unor situaţii de carenţe sau exces. Pe baza analizei chimice de diagnoză foliară şi compararea concentraţiilor determinate cu “valorile standard” existente, considerate ca nivele şi domenii normale de nutriţie, în condiţii date de fertilitate, se poate intervenii rapid pentru corectarea deficienţelor, mai cu seamă prin îngrăşăminte foliare.

Despre alte criterii ale fertilizării, vom prezenta continuarea articolului în numărul viitor al revistei.