De regulă, iernile româneşti şi cu deosebire cele din sudul ţării, prezintă o variabilitate mare a condiţiilor climatice, ceea ce le impune un comportament aleatoriu, cu variaţii mari în planul temperaturilor şi al nivelului şi intensităţii vânturilor, şi de regulă, cu o cantitate mai mică de precipitaţii decât acelea pe care le cunoaştem istoric.
Putem repeta o vorbă bătrânească, cum că “iernile de acum nu mai seamănă deloc cu cele de odinioară”.
Culturile agricole sunt formate din plante vii care se seamănă în toamnă şi sunt obligate să parcurgă o parte a vegetaţiei în condiţii de întrerupere a vegetaţiei (hibernare). Ciclul lor de viaţă activă se desfăşoară în două perioade (toamna şi primăvara). Calitatea iernării lor depinde deci de calitatea culturii obţinută în toamnă. Culturile bine răsărite în toamnă şi crescute, conduse în bune condiţii spre hibernare vor avea o şansă mai mare de trecere prin pauză şi de revenire la viaţă, cu intensitatea necesară obţinerii unor recolte mari. O trecere bună prin iarnă presupune şi inducerea unor însuşiri calitative şi productive deosebite. Producţii mai mari, rezistente mai pregnant la secetă şi boli.
Ce s-a întâmplat în toamna 2017 ?
Culturile de rapiţă au avut o răsărire extrem de variabilă în funcţie de :
În perioadele cu secetă, în multe zone din sudul ţării, chiar dacă rapiţa a fost semănată la timpul tehnologic prescris, din cauza secetei răsărirea s-a desfăşurat cu dificultate. In acelaşi timp un atac masiv de purici au invadat cultura, scăpând atenţiei fermierilor (vezi fig.1).
Figura 1. Atac puternic de purici la rapiţă, care a redus puternic densitatea în sept. 2017 şi a condus la pierderea a 35% din suprafata cultivată (Modelu, jud.Călăraşi)
În unele ferme, din acest motiv, suprafeţele au fost reduse cu 30-40%. Suprafeţele scăpate de la dăunătorii fitofagi s-au dezvoltat bine odată cu primele ploi căzute şi au ajuns la o maturitate biologică optimă pentru iernare. (fig.2)
Fig.2 –Rapiţă pregătită pentru iernare, dar rărită de şobolani, Alexandria, jud.Teleorman, 01.11.2017.
În unele zone însă, cum a fost Câmpia Burnasului, fermierii au fost terorizaţi de un atac puternic de şoareci de câmp, care au produs pagube de până la 15 – 20 %, prin rărirea culturii. Temperaturile au fost potrivite pentru cultura rapiţei şi nu au produs până în prezent pagube semnificative. Creşterea temperaturilor din perioada 22-31 ianuarie a.c. a condus la ieşirea parţială din dormitanţă a culturilor. Acest lucru este foarte dăunător pentru că eventualele geruri care ar putea să vină la sfârşit de ianuarie, început de februarie, ar putea aduce pierderi mari culturii de rapiţă.
A existat o explicaţie logică:
Condiţiile acestui an au permis o “călire” care poate conduce la o rezistenţă la geruri de -15 – -25ºC pentru marea majoritate a soiurilor, care au fost semănate în epoca optimă.
Dacă plantele nu au suferit procesul fiziologic de călire (semănăturile foarte târzii), atunci ele rezistă numai până la -6 – -7ºC. Din fericire, temperaturile minime nu au fost mai scăzute în timpul acestei ierni, aşa că nu putem vorbi de pagube mici la semănăturile atipice, întârziate, sau cu soiuri mai sensibile.
Ca şi în cazul rapiţei, au existat perioade cu temperaturi ridicate, adică au existat cicluri de îngheţ/dezgheţ. Acestea conduc la consumarea rezervelor carbohidraţilor din plante şi slăbirea culturii la ger. Pagubele produse de ciclurile îngheţului/dezgheţului pot fi mai mari decât geruri continue de -20ºC, chiar şi pe terenuri neacorperite cu zăpadă. (Fig. 3).
Fig.3 – Rezistenţa la ger a unui soi de grâu cultivat în România din grupa Rremium, cu respectarea normelor agrotehnice
Foarte periculoase sunt de asemenea şi îngheţurile târzii de primăvară.
Factorul “rezistenţă genetică” este deosebit de important, mai ales în condiţiile noastre unde ierni cu geruri sub -20 ºC se întâlnesc foarte frecvent. De ex. în cazul grâului moale (Triticum estivum), în condiţii bune de cultură în care procesul de călire s-a realizat în deplinătatea sa, rezistenţa soiurilor pe sol fără zăpadă acoperitoare variază între -12ºC şi -32ºC (Fig.3), uneori chiar mai puţin.
Factorii fizice secundari pot influenţa această rezistenţă. Genetica modernă are printre altele şi menirea de a crea soiuri foarte rezistente la îngheţ/dezgheţ, ca şi la îngheţurile târzii este deosebit de importantă. Aplicarea în iarnă a îngrăşămintelor cu azot (vezi fig.5) reduce semnificativ rezistenţa la ger, mai ales în cazul prezenţei ciclurilor îngheţ/dezgheţ.
Aplicarea azotului este necesar a se efectua atunci când plantele îl pot consuma şi în mai multe etape, în funcţie de curba de consum a culturii. De regulă, aplicarea lui are loc după ce temperatura solului a depăşit 5ºC.
Un alt factor secundar important îl constituie bolile şi dăunătorii plantelor. Am văzut deja la rapiţă că un atac puternic de purici declanşat în prima parte secetoasă a anului trecut, a distrus suprafeţe mari de cultură. Chiar şi cele lăsate să intre în iarnă au fost uşor distruse de gerurile uşoare care au existat, pentru că ele nu au mai atins gradul de dezvoltare necesar la intrarea în iarnă.
La cereale unele boli din toamnă, mai ales dacă aceasta a fost lungă cum s-a întâmplat în acest an, bolile foliare netratate reduc rezistenţa la iernare, uneori foarte semnificativ, mai ales la orz. Peste iarnă, dacă aceasta este îndelungat bogată în zăpadă sau în umiditate ridicată, poate apare mucegaiul de zăpadă (Fusarium nivale), care reduce mai ales rezistenţa culturilor de grâu la îngheţurile târzii.
Atacul de afide din toamnă, foarte prezent la grâu, reduce de asemenea rezistenţa la ger.
O cultură bine condusă din toamnă, sănătoasă şi nesupranutrită cu azot va rezista la geruri cu 5 – 10ºC mai scăzute, decât cele parţial bolnave.
