Să învăţăm să preţuim gutuiul
Conf. dr. Păun Constantin, USAMV Bucureşti
Multe sunt speciile pomicole cultivate de om în sisteme moderne de cultură, dar la fel de multe sunt şi speciile pomicole sălbatice care au contribuit la formarea soiurilor actuale.
Speciile sălbatice au marele avantaj că fructifică an de an în cele mai vitrege condiţii şi rezistă atacului diferitelor boli şi dăunători. Chiar dacă ne-am obişnuit cu fructe mari obţinute în plantaţii nu trebuie să uităm gustul deosebit al fragilor, măceşelor, porumbelor, mărului sălbatic, părului sălbtic, afinului sălbatic etc. Pomii sunt adaptaţi să crească şi să rodească numai în anumite condiţii de mediu cum ar fi cele din climatul tropical şi subtropical, climatul mediteranean şi temperat continetal, fiind supuşi acţiunii diferitelor boli şi dăunători, favorizaţi în dezvoltare de aceleaşi condiţii.
Gutuiul este specia, care astăzi a ajuns să fie cunoscută din ce în ce mai puţin pe diferite continente, deoarece aproape a dispărut din sortimentul speciilor pomicole.
În vremuri nu demult apuse aproape că toţi cetăţenii din mediul rural se bucurau toată iarna de galbenele gutui care erau asezate la fereastră şi parfumau aerul încăperii. Acum lucrurile s-au schimbat şi în mediul rural gutuiul a devenit o specie rară, amenintată serios cu dispariţia.
Cunoscut sub numele de Cydonia oblonga Mill., gutuiul se presupune că este originar din nordul Iranului, Caucaz şi Asia Mică. Unii cercetători consideră că numele gutuiului provine de la numele oraşului grecesc Cydon din insula Creta, unde acesta se cultiva foarte mult în antichitate. De aici gutuiul s-a răspândit mult în Grecia, fiind cunoscut sub numele de Melon Kydoion, ceea ce ar explica denumirea gutuiului.
Această specie pomicolă se cultivă pentru valoarea alimentară a fructelor consumate în stare proaspătă şi pentru diversitatea produselor prelucrate ce se pot obţine din gutui (compot, dulceaţă, gem, marmeladă, peltea, rachiu etc). În pomicultură se foloseşte ca portaltoi pentru specia păr şi este singura specie care poate valorifica terenurile cu exces temporar de umiditate sau cu pânza freatică la suprafaţă (sub 1 m cum este cazul terenurilor din zona inundabilă a Dunării şi Deltei Dunării).
Este specia care înfloreşte ultima din cadrul speciilor pomicole, prezintă flori mari, de culoare roz, având şi valoare ornamentală deosebită.
Gutuiul este cu atât mai spectaculos cu cât prezintă fructe de forme diferite: - formă de măr (Cydonia oblonga var. maliformis); - formă de pară (Cydonia oblonga, var piriformis); - formă de pară cu coaste proieminente (Cydonia oblonga, var. lusitanica).
Coastele prezente la gutui reprezintă denivelări ale supafeţei fructului, orientate de la peduncul către cavitatea calicială.
Din punct de vedere al condiţiilor climatice, gutuiul rodeşte foarte bine în zonele cu veri călduroase şi ierni blânde, zone adăpostite, unde temperaturile din iarnă nu coboară sub -27o C. Pentru că înfloreşte târziu există şanse minime ca florile să fie afectate de îngheţurile târzii de primăvară. Zonele în care suma gradelor de temperatură din timpul vegetaţiei este cuprinsă între 3350-3500oC asigură condiţii optime de rodire a gutuiului. Atunci când este cultivat la altitudini mai mari de 600 m faţă de nivelul mării apare riscul ca fructele să nu ajungă la maturitate deplină şi să fie afectate de temperaturile negative ce pot apărea toamna devreme.
Într-o plantaţie de gutui aflată deja pe rod, tehnologia de întreţinere este relativ simplă şi uşor de aplicat şi cupride următoarele lucrări:
întreţinerea solului afânat şi curat de buruieni,
aplicarea lucrărilor de fertilizare cu N.P.K.- 60,60,40 kg/ha,
aplicarea tăierilor de fructificare în funcţie de vârsta pomilor,
aplicarea udărilor necesare cu norme de 600-700 m3/ha,
aplicarea tratamentelor fitosanitare.
Ce-a mai periculoasă boală, care a distrus plantaţiile de gutui este cunoscută sub numele de arsură bacteriană sau focul bacterian (Erwinia amilovora), boală ce se poate ţine greu sub control. Alte boli specifice gutuiului, fără a fi agresive sunt: mumifierea fructelor tinere (Monilinia linhartiana), pătarea brună a frunzelor (Diplocarpon saraueri), făinarea (Podosphera oxicanthae).
Nici dăunătorii nu stau departe de cultura gutuiului şi printre cei mai de temut se numără viermele merelor (Cydia pomonella), păduchii ţestoşi ( Diaspidiotus ostreaeformis) şi purecii de frunze (Aphis pomi).
Cu o tehnologie deloc complicată, gutuiul asigură recolte mari, de cca. 25 t/ha în plină producţie, pe o perioadă de 25-30 ani.
